Pe el nu-l poţi muta!

Becali vrea să exileze echipa în “Cotroceni” şi s-o numească Steaua 2003, după anul venirii sale în Ghencea, moment în care are impresia că a început lumea

L-a descoperit Cătălin Oprişan. Timp de un an şi jumătate, ziaristul a adunat informaţii, articole din arhivă, mărturii şi imagini despre trecutul roş-albaştrilor. Rezultatul a fost enciclopedia “Steaua – legenda unei echipe de fotbal”, monografie oficială şi cea mai minuţioasă lucrare apărută în România despre un club.
Într-una dintre nopţi, din cutiile cu nostalgii ale lui Cătălin a plutit spre covor fotografia. Jurnalistul a luat-o de pe jos. Ea reprezintă un suporter anonim al CCA. Oprişan l-a privit lung, l-a botezat “Omul cu pardesiu” şi l-a pus pe prima pagină a cărţii.

În urmă cu 50 de ani, un bărbat cu bască pe cap aştepta începutul celui de-al doilea mitan, privind fix către fotoreporter. La un pas, stă căruţul în care doarme “copilul sau nepotul, nu vom şti niciodată”.
După jumătate de secol, patronul declară că “nu sînt stelist, n-am fost niciodată” şi ameninţă, în stilul său furios şi necredibil, că va muta echipa în “Cotroceni” şi o va redenumi, ataşîndu-i anul 2003, momentul în care, după propriile mărturii, a văzut primul meci de fotbal integral ca proaspăt finanţator al clubului.

Nu e greu. Jucătorii îl vor urma. Preşedintele Argăseală îi va aşterne mocheta roşie şi va vopsi şi frunzele platanilor ca să se simtă bine şeful. Corporaţia nepoţilor se va instala într-o nouă lojă. În combinaţie cu Liga lui Dragomir, palmaresul poate fi transferat peste noapte. FRF nu se va opune, pentru că cei de acolo au eliberat, de-a lungul anilor, certificate pentru tot soiul de echipe altoite. Suporterii nu se pot organiza şi glasul lor se va auzi tot mai slab în faţa fostului stadion, pe forumuri şi bloguri.

Rămîne însă această fotografie, ironic înfiptă de destin exact în cartea oficială a clubului condus de milionarul din Pipera. Şi realizată pe vremea lui Becali.
Toţi ştim tot despre Becali. Cînd s-a născut, cum familia lui a fost exilată, aşa cum el se joacă azi cu surghiunul unui club. Ştim ce maşini are, ce cîntă sub duş, cum îl va îndepărta pe antrenorul încă nenumit, ce fotbalişti îl încîntă azi şi-l vor enerva mîine dimineaţă.

Despre bărbatul din fotografie nu ştim mai nimic. Dar un lucru e sigur. Stă pe gradenele de lemn, cu pardesiul gri, cu căruţul în dreapta şi privirea lui ne mărturiseşte că nu se va muta de acolo niciodată. Nu are şi nu vrea o altă echipă. Steaua îi ajunge.

tolo.ro

Sfarsit si inceput de lume..

Mi-a fost alaturi in ultimii patru ani, la bine si la rau.. A fost placut sau nu, nu conta, eram unul. Am trecut impreuna prin multe, dar azi dimineata am avut revelatia ca nu mai poate continua. Aveam nevoie de un nou inceput, era clar. Motive, nu aveam. Doar ca.. asa a fost sa fie. Nu e prima oara cand se intampla, insa mereu lasa un gol. mereu lasa loc de ceva mai bun. E adevarat, nici prea des nu s-a intamplat, dar de fiecare data cand a avut loc un "sfarsit si inceput de lume", am cantat asta (da click aici!). De azi, parul meu e mai scurt cu 30-40cm. M-am tuns!

"Intotdeauna trebuie sa avem grija de Sfinx!"

Ion Alecsandrescu a fost totul: pifan, senior, rezervă, titular, golgeter, “vice”, preşedinte, contabil, scouter, consilier tehnic, secretar general. Cînd a plecat, a luat cu el o mare parte din fotbal.

A fost începător. Cînd a intrat în vestiar, pentru prima dată, la 22 de primăveri, s-a rezemat de pereţi să nu cadâ jos, de emoţie. Lîngă el stâtea “Ţop” Voinescu, de vorbit le vorbea “Piţi” Apolzan, fraţii “Zavoda” se legau la şireturi, iar Bone se dădea cu ap pe chelie, cum făcea de fiecare dată.

CCA, anii ‘50
A devenit titular. L-au rodat la C.A. Cîmpulung Moldovenesc, un sezon, apoi, cînd a revenit, în ‘53, s-a apucat serios de treabă alâturi de starurile de atunci: “Totoşu” Onisie, Tătaru Întîiul ori Petschovschi. A marcat şase goluri. A ajuns golgeter. În ‘56, cînd Elvis intra pentru prima dată în topuri cu “Heartbreak Hotel”, rupea de 18 ori plasele în 22 de meciuri, adică 0,81 reuşite în fiecare întîlnire. Trei echipe făceau mai bine cunoştinţă cu el, primind 12 “bobiţe”, ca să-l ţină minte.

A trecut la birou. S-a retras, după ce toată viaţa de “profesionist” a petrecut-o la CCA. 93 de goluri în 197 de partide, într-o vreme în care nămolul de pe stadioane ajungea şi la 11 centimetri. Cînd a spus “La revedere!” lîngă el stătea Imi Ienei, de vorbit le vorbea “Crăcănel” Constantin, Hălmăgeanu se lega la şireturi, iar Raksi se dădea cu briantină, cum făcea de fiecare dată.

Viaţă de sfinx

A devenit secretar general FRF, a fondat primele 12 centre de copii şi juniori din ţară, apoi “Luceafârul”, a ajutat la calificarea de la JO Tokio şi la cea de la Mundialul Aztec. S-a transformat în contabil. A revenit, în ‘82, pe “Ghencea”. “Vice” şi, apoi, preşedinte plin. A început să facă rost de bani. S-a dus cu cerşitul la Ion Aurel, la ministrul Olteanu. A organizat spectacole cu “casa închisă” cu Puiu Calinescu ori Jean Constantin, Stela şi Arşinel. A luat de colo şi a pus aici. A luat de aici şi a pus colo. S-a descurcat cum a putut.

S-a înscăunat primul adevărat descoperitor de talente. Azi îi spune scouter şi se uită la DVD-uri. Atunci raza laser îi erau doar ochii “formataţi” după jucâtori în urma sutelor de meciuri văzute. “Ăla vine acolo, de ăsta avem nevoie în apărare, ăsta e plombă în atac”. A construit marea echipă, a dus-o în finala Cupei Campionilor Europeni, a luat trofeul de urechi, a făcut rost de cinci titluri consecutiv. În ultimii ani, supărat pe ceea ce se petrece, s-a retras. A trecut la LPF, a revenit la Steaua, dar doar consilier. Nu mai erau vremurile pe care el le ştia şi nu se chinuia să le înţeleagâ.

Pe 17 iulie, Ion Alecsandrescu ar fi împlinit 81 de ani. La meciul cu Gencler, fanii Stelei au afişat un banner cu “La Judecata de Apoi, Sfinxul va intra în voi!”. Semn că unii nu l-au uitat. De fapt, nu prea ai cum să faci aşa ceva. Vorba lui Zahi Hawass, Întotdeauna trebuie să avem grijă de Sfinx!.

Pentru că a fost unic!

Cătălin Oprişan
blogsport.gsp.ro

treceti Prutul, frati romani!

La zidirea soarelui se stie,
Cerul a muncit o vesnicie,
Noi, muncim intocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu,
Domnul cel de pasare maiastra,
Domnul cel de nemurirea noastra
Eminescu.

Refren:
Suntem in cuvnt si-n toate
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice.
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu sa ne judece.

Mi-l furara, Doamne, adineauri
Pe inaltul domn cu tot cu lauri,
Ma uscam de dor, in piept cu plansul
Nu stiam ca dor mi-era de dansul ,
Nu stiam ca doina mi-o furara
Cu stravechea si frumoasa tara -
Eminescu.

Refren

Acum am si eu pe lume parte:
Pot imbratisa maiastra-ti carte,
Stiu ca frate-mi esti si mi-esti parinte,
Acum nimeni nu ma poate minte.
Bine ai venit in casa noastra,
Neamule, tu floarea mea albastra
Eminescu.

Refren

p**a

fara titlu, fara idei, dar cu gura pana la urechi.

dINAMO

Pe timpuri, coalitiile anti-Dinamo se rezumau la comunicatele de partid. Acestea erau rare, definitive si lamuritoare. Dar nu se murea din atâta lucru. Regimul comunist e cel care a întretinut si desavârsit „mitul Dinamo”, una dintre cele mai mari minciuni din istoria sportului. Ne-am trezit la un momrent dat ca - pac, pac! - se inventase Victoria, un fel de resort doctrinar al clubului din Stefan cel Mare, echipa tuturor lichelelor de rang înalt, hidra Securitatii, dovada suprema ca fotbalul era confiscat iremediabil de aparatul de stat.

Pe lânga ea, Dinamo a continuat sa traiasca tumultuos, arogant, sfidând din toate punctele de vedere ideea de competitie. Cine nu-si mai aminteste de serialele de comedie din dupa-amiezile „Fotbalului minut cu minut”, când radiofonia uimea România, iar alde Mateut si Camataru aveau ordin sa violeze fragilele regulamente europene?! Reuseau. Au reusit. Am fost cu totii mândri de asta.

Decembrie 89 si, mai apoi, secolul XXI au surprins-o pe Dinamo în aceeasi postura. Meciurile au continuat, oamenii s-au mai schimbat, dar senzatiile de opresiune, de umilinta si de nedreptate n-au disparut si nu vor disparea vreodata. Dinamovismul înseamna mult cinism si prea putin umor. Nu câinele, ci javra e simbolul lui Dinamo!

Radu Banciu

momentele alea sucite

Sunt foate ciudate momentele astea. Te simti oricum altfel decat tu. Sau, mai bine zis, daca stai si analizezi situatia, risti sa simti ca doar in acele momente esti tu. Bine-bine, ai putea spune, insa cine sunt in rest?! Tocmai asta e problema, cine sunt in rest...
Stiu! Nu s-a inteles nimic din ce am scris pana aici. Sa fiu mai explicit...
Ai avut vreodata o zi in care sa iti vina sa arunci tehnologia pe geam si sa iti bagi toate cele intr-o viata mult prea complicata? Te-ai gandit poate, atunci.. Ce rost are aia? Dar cealalta? De ce fac eu asta? Poate ti-a trecut ca un flash prin minte ideea de a te apropia de natura si a duce o viata mai simpla. E adevarat, momentele ca astea nu tin prea mult. Totusi, ai nevoie de niste casti in urechi cand te deplasezi cu metroul, ai nevoie de un computer acasa sa poti invata/citi sau sa te poti relaxa.. Ai nevoie de electricitate. De un cuptor. De haine. De.. de o gramada de lucruri. Adica de Tehnologie..
Si, pe principiul "avem o tara. cum o distrugem?!", nu putem trai fara aceste elemente ce, din "ajutatoare" au devenit "vitale", tocmai pentru ca ne-am nascut cu ele si nu ne concepem existenta altfel.
Atunci cand fraza de mai sus capata accente de normalitate, inseamna ca nu ne incadram in ideea postarii. Insa, daca in decursul unui an calendaristic ne gandim chiar si pentru o secunda la "cum ar fi daca n-ar fi?" inseamna ca e posibil ca, ceea ce citesti acum sa fie si despre tine..
Publicitatea este scortoasa si urata cand ne intrerupe meciul sau filmul preferat, dar cand apare RECLAMA cu pricina (unica, gandita si altfel decat celelalte reclame) e posibil sa cazi pe ganduri. Aici apare acea secunda pe an.
Exista un spot publicitar pe lumea asta ce ma duce foarte departe, in timp si spatiu. Intamplator, e un spot romanesc. Poate cel mai bun. Imediat ce il vad, imi vine sa ies din cotidianul vietii stiute..
Imi vine sa scriu o scrisoare, sa nu mai urc niciodata in masina, sa nu mai scriu mailuri si sa apreciez la adevarata-i valoare fiecare clipa petrecuta cu fiecare persoana.
Din pacate, secunda trece repede si imi amintesc de acest blog, de formatul digital.. Insa, cel putin pentru cateva zeci de minute sau ore, ma simt mai bun...